Trei piese într-un act:

- „Totu-i clar” 

- „Vorbe, vorbe, vorbe” 

- „Variaţiuni despre moartea lui Troţki” 

David Ives îşi confruntă spectatorii cu un univers atât de absurd, atât de bizar şi nemaipomenit de amuzant, încât după o perioadă nu ne mai poate mira nimic. Simţul pentru limbaj, ritmul şi sunetul, şi, mai ales, comicul stau în centrul atenţiei. Şi în cazul în care limbile existente nu ar fi suficiente, se va inventa în scurt timp o nouă limbă...    

Cuvântul regizorului  

În ciuda faptului că există ideea preconcepută în lumea teatrală din România că a face o comedie e mai dificil decât dramă bunăoară, genul comic este în cvasiunanimitate repudiat ca fiind inferior celui tragic. El este aproape fără excepţie asociat teatrului comercial şi este mai mereu suspectat de lipsă de profunzime. Tocmai pentru a pune în discuţie aceste idei preconcepute în receptarea de către critica românească a textului comic (fireşte că excepţie notabilă fac marii clasici – Molière, Caragiale etc.) şi pentru că am constatat că cererea marelui public se îndreaptă simptomatic înspre comedie, în totală contradicţie cu critica de specialitate, am găsit de bun augur să acopăr cu acest spectacol zona delectării prin râs. 

E aproape un truism deja să adaug că zâmbetul poate ascunde adesea o idee profundă, că aceasta nu este mijlocită obligatoriu de un discurs care se ia excesiv în serios, ba chiar dimpotrivă în atâtea cazuri. Mi-am asumat totuşi riscul de a polemiza cu propria imagine de creator de opere "serioase" şi de a produce împreună cu minunata, vitala şi proaspăta echipă a Teatrului German un spectacol aproape exclusiv comic. Scopul acestui spectacol este acela de a delecta spectatorii printr-un râs pe care nu l-am doritfacil pur şi simplu, dar care ajunge uneori pînă la grotescul comic recognoscibil atât de des astăzi în jurul nostru, fapt care evident te mână să judeci serios tarele societăţii în care trăim, invadate de sexualitate, incultură şi ridicol aproape ubicuu. 

Cele trei texte ale americanului David Ives îmbină atât ştiinţa scriiturii comice pe care o regăsim în filmul american (cu care publicul românesc este extrem de afin prin cultura televiziunii) cu un comic uşor elitist, de asociaţii culturale, tipice filmelor lui Woody Allen. Toate acestea au fost mixate în spectacolul nostru cu cultura extrem de pregnantă a animaţiilor contemporane şi a sitcom-ului de bună calitate pe care o au tinerii de astăzi – un umor al grotescului, în care moartea bunăoară e privită cu înspăimîntatoare lejeritate, poate tocmai din impulsul de a face mai suportabil implacabilul. De aceea ţin să mulţumesc tinerilor actori ai teatrului care m-au îmbogăţit cu lumea atît de specială a comicului lor radical diferit de umorul generaţiei mele. Sperăm ca acest potpuriu teatral-filmic să găsescă un larg public degustător. Cred că nevoia de râs a semenilor noştri este atât de mare, inclusiv de râsul ca formă de supravieţuire intelectuală, încât este o chestiune de morală profesională şi de etică socială să venim, noi, oamenii de teatru, în întâmpinarea acesteia.

(Radu Alexandru Nica)